Atunci când copiii sunt crescuți de „un părinte suficient de bun”, ei simt că viața este un dar, deși uneori se pot confrunta cu experiențe dificile și dureroase.
Termenul de „parenting suficient de bun” derivă din munca renumitului psiholog D.W. Winnicott, care a creat termenul „maternitate suficient de bună” pentru a descrie faptul că copiii nu au nevoie de părinți perfecți și că stima de sine și capacitatea de a fi intim rămân intacte atunci când părinții dăruiesc consistent și constant în mod rezonabil dragostea și sprijinul lor.
În cabinetul de psihoterapie folosesc sintagma „suficient de bun” pentru a deconstrui așteptările perfecționiste ale relațiilor.
Când aplic conceptul de „destul de bun” oamenilor, mă refer în general că o persoană este în esență bună, încearcă să fie corectă și își îndeplinește angajamentele o mare parte din timp.
De asemenea, îmi place să aplic „suficient de bun” și la alte concepte, cum ar fi un loc de muncă suficient de bun, o încercare suficient de bună, o zi suficient de bună sau o viață suficient de bună.
Aplic acest concept pentru a contrazice gândirea în alb și negru, de tipul totul- sau-nimic.
Părinții suficient de buni oferă sprijin, protecție și mângâiere în marea majoritate a timpului. Ei îndrumă copiii lor să facă față în mod constructiv dificultăților existențiale recurente, cum ar fi pierderea sau anumite deziluzii în relația cu prietenii și cu familia.
Și poate cel mai important, modelează modul în care aceste deziluzii pot fi reparate.
Un model de parenting suficient de bun ne încurajează să iertăm cu ușurință copiii pentru greșelile și neajunsurile obișnuite. Copiii care primesc o educație parentală suficient de bună recunosc cu ușurință și se protejează de persoane care agresează pentru că nu acceptă să fie tratate injust. Atunci când cresc într-o familie suficient de sigură și iubitoare, copiii dezvoltă în mod natural capacitatea de a se face văzuți, apreciați, admirați care îi determină să se bucure de numeroasele daruri pe care le aduce viața.
La pol opus se află familia traumatizantă, în care există puțin sau nimic suficient de bun și, prin urmare, puțin pentru care să fii recunoscător. În schimb, copilul va dezvolta în exces un critic interior care devine extrem de vigilent cu tot ceea ce are potențial de a reprezenta un pericol, pentru tot ceea ce este imperfect la el și la alți oameni. Acest lucru îl ajută uneori să ascundă aspecte pentru care el consideră că ar putea fi pedepsit sau să evite persoanele care l-ar putea pedepsi.
Din păcate, toți acești ani în care copilul dezvoltă acest model de reprezentare a lumii, are consecințe asupra modului în care se raportează la viață, la alți oameni, văzând totul într-o perspectivă negativă.
În consecință, când crește și devine adult, nu poate vedea că viața îi oferă multe posibilități noi. Capacitatea adultului de a vedea binele din el însuși, din alți oameni și din viață în general rămâne rezervată.
În cazul în care dorești să lucrezi la redobândirea echilibrului, la a vedea binele din tine, din viață și din alți oameni, și să începi să îndrăznești că meriți să trăiești mai bine, poți apela la sprijinul unui psihoterapeut.
Te îmbrățișez cu drag, Cristina Panait-Psihoterapeut integrativ